PERSONAJE
El: bărbat responsabil, soţ înţelegăator între 30 si 40 de ani
Ea: visătoare, preţioasă, pretenţioasă, cu ceva internari la boli de nervi, soţia dânsului, vârsta asemănătoare
DECORUL:
O bancă într-un parc de provincie. Toamnă, sfârşit de octombrie.
Printre fagii bătrâni, chiar lângă chioşcul fanfarei, se agită împrejurul unei bănci, un pic nervoasă, de fapt doar nerăbdătoare, o siluetă tânără. Îi este frig, îi pare rău că nu şi-a luat cu ea şalul de lână. Se opreşte scurt şi parcă răzgândindu-se o ia de la capăt cu paşi din ce în ce mai studiaţi până când aproape totul se transformă într-un dans.
El stă pe bancă cu un maldăr de hârtii pe genunchi încercând să coreleze datele de pe foi.
Ea:
- Mai lucrezi mult la alea?
El:
- -Ana, doar ne-am înţeles de acasă.
Ea
( îl imită cu voce de copil mofturos):
- Ne-am înţeles, ne-am înţeles. Nu mai ai timp de mine, doar de, de…(arată către maldărul de hârtii aşezate minuţios pe servietă)
El lasa pentru o clipă mâna să se odihnească şi ridică ochii spre ea.
El:
- Ana…
Ea:
- Ce-i cu figura asta ameninţătoare, uite nu mai pot de frică. Nici când ieşim nu poţi să le laşi, te-ai plictisit de mine, asta se întâmplă, s-a întamplat de mult, de fapt, n-ai chef să recunosti, ţi-e frică!
El:
- De ce exagerezi?
Ea:
- Da, aşa sunt eu, mereu exagerez!
Cu un gest de lehamite, ea îşi reia dansul în jurul băncii. Fredonează, se opreşte, pare că încearcă să-şi amintească o continuare şi o ia de la capăt. Îl priveşte din când în când pe furiş cum lucrează, se pregăteşte să-i mai spună ceva dar renunţă ştiind că nu-l poate convinge.
Ea:
- Auzi, pantofii ăştia ai mei nu au nicio legătură cu nimic. Auzi?! Alo!!
El:
- Ana, lucrez.
Ea:
- …şi nu te poţi opri o secundă să stai de vorbă cu mine? Ce zici de pantofii ăştia, ai mei, tu nu ai văzut dimineaţă ce-mi pun în picioare? Nu puteai să zici ceva?
El:
(apăsat)
- Ana, ce au, ce e cu ei?
Ea:
(ţipând)
- Sunt aiurea, sunt absolut alături, nu se potrivesc cu nimic şi nici nu-mi plac.
El:
- O să luăm alţii. Hai, lasă-mă să lucrez, trebuie să termin până după-amiază.
Ea ezită puţin, pare că răspunsul o mulţumeşte.
Ea:
- Am văzut o pereche…dar scumpi, arată totuşi cumva.
El:
- Pe ăia îi luăm, diseară mergem şi-i cumpărăm.
Ea:
- Dacă închide?
El:
- Nu închide, îţi promit că în seara asta îi ai.
Ea îşi reia plimbarea, zăreşte la câţiva paşi o castană şi porneşte hotărâtă spre ea, o ridică. O fascinează nuanţa, maroul acela special, strălucitor.
Ea:
(ca pentru sine) :
- Ceva lung, de catifea sau mătase castanie, cu bretele, şi parfumul din Franţa, ar fi perfect pentru teatru, pentru concerte. Discretă şi în acelaşi timp strălucitoare, câtă fericire, şi perlele …La aşa ceva s-ar potrivi perfect.
Ea
(tare):
- Când mai avem drum pe la Bucureşti?
El:
- Mmm.
Ea:
- Ajungem la Bucureşti luna asta?
El
(pentru sine, cu ochii in aceleaşi hârtii):
- +,- 2 la sută, nu e tocmai rău.
Ea:
- Alexandru!!
El:
- Da, spune.
Ea:
- Alexandru, te-am întrebat ceva.
El:
- Hai, Ana fii cuminte, lasă-mă să termin.
Ea:
- Dar ţi-am pus o simplă întrebare, ţi-e greu să-mi răpunzi şi la o întrebare simplă sau nu mai merit atenţia ta? Iar tonul, ce-i aia “fii cuminte”?
El
(răsuflând):
- Ce e?
Ea:
- Nimic, nu mai are nicio importanţă.
El:
- De ce îmi faci aşa, ştii că te iubesc, de ce nu vrei să înţelegi că am puţină treabă acum, termin şi pe urmă stăm de vorbă cât vrei.
Ea:
- Cât vreau? Să-nţeleg că vorbeşti doar ca să-mi faci mie o plăcere.
El:
- Ana!
Ea:
- Mai ai mult?
El:
- Ştii că sunt presat de timp acum. La trei dau situaţia şi am terminat, pe urmă mergem unde vrei, stăm de vorbă, hai…
Ea:
- Puteai măcar să-mi răspunzi la întrebare.
El:
- Bine, îţi răspund, întreabă-mă?
Ea:
- Deci nici n-ai auzit că vorbeam cu tine.
El:
- …
Ea:
- Mai mergem pe la Bucureşti luna asta?
El
(calm):
- Dacă vrei tu să mergem, mergem.
Ea
(nervoasă, sătulă să mai facă alte concesii):
- Vreau!
Se aşeză pe bancă lângă el, îşi lasă capul pe spate şi incepe să urmărească norii.
Ea
(uşor patetic):
- Aceiasi nori trec şi pe deasupra mării, şi pe deasupra munţilor. Am putea să fim într-un loc minunat acum, în vacanţă. De ce s-a terminat vacanţa? Ce regulă stupidă care ne impune “sezoane” de vacanţă şi sezoane de muncă. Măcar nu trebuie să stau într-un birou. La ora asta oamenii sunt înnebuniţi în birouri, se agită, uită de vieţile lor, modifică parcă şi duratele, ies din timpul ăsta minunat, de sub umbra ceasului de bunică al cerului în favoarea cronometrelor de pe calculatoare, cască ochii răvăşiţi la ceasurile rotunde cocoţate deasupra uşilor. Aceiaşi nori, aceiaşi… (către el) Când vine vacanţa?
El:
- Poftim?
Ea
(scârbită):
- Nimic, vorbeam singură. Parcă vara a trecut atât de repede…De ce nu putem să ne luăm şi o vacanţă de toamnă? Parcă aş merge undeva, la munte. Mi-ar plăcea să zăresc pe geam, prin ploaia rece, vârfurile brazilor, verzi, albastre…Ne-am plimba dimineaţa, pe urmă aş sta în fotoliu toată după-amiaza şi m-aş uita pe geam, n-aş face nimic altceva. Doar aş sta şi aş privi afară, nu m-aş putea sătura de aşa ceva.
El:
- Poate.
Ea
(iritată):
- Poate ce? Crezi că nu pot sta să contemplu un peisaj pur şi simplu fără să mă plictisesc?
El:
- Nu, Ana, ştiu că poţi, poate vom merge două, trei zile undeva la munte.
Ea:
- Vorbeşti serios, ţi-ar plăcea?
El:
- Da, mi-ar prinde bine să ies două zile din oraş.
Ea:
- Atunci aşa rămâne. Mergem la Bucureşti şi pe urmă la munte.
El:
- O să vedem, să facem o socoteală.
Ea se ridică şi îşi reia mişcarea în jurul băncii.
Ea:
- Ştii ceva, eu nu mai suport să stăm aici, hai să ne întoarcem acasă.
El:
- Ana, hai fii cuminte, mai am puţin de lucru, tu ai vrut să ieşim, ştii că lucrez mai bine acasă, cu toate astea, uite, ţi-am făcut plăcerea şi am venit aici.
Ea:
- Adică ţie nu-ţi place. Nu-ţi plac păsările, cerul, copacii, natura, culorile, preferi pereţii gri ai casei, hârtiile şi pereţii…şi aerul închis.
El:
- Ştii bine că nu. Mă bucur că am venit împreună îm parc.
Ea:
- Atunci de ce-mi vorbeşti despre bani?
El:
- Despre bani?! Ce am spus despre bani?
Ea:
- Hai, ştii ceva, nici măcar nu eşti atent la mine.
El:
- Ana, vino lângă mine!
Ea:
- Lasă-mă!!
El:
- De ce faci aşa?
Ea
(deodata inspaimantata):
- Cum fac? Ce am făcut?
El:
- Te superi, te enervezi fără motiv.
Ea
(real şi teribil îngrozită):
- Ce vrei să spui?
El:
- Uite, ce motiv ai acum să te comporţi aşa, nu am făcut ce vrei tu? Nu ţi-am promis că diseară mergem la magazin?
Ea
(cu voce neaşteptat de liniştită însă cu ochii crispaţi de o frică rece):
- Ba da!?
El:
- Ţi-am spus că e posibil să mergem şi la munte…Ce-i cu tine?
Ea
(cântat însă întreaga faţă se incleştează nefiresc iar ochii se transformă în universuri haotice, neguri sclipind a necunoscut):
- Nimic, cu mine nu-i nimic, totul e bine, sunt liniştită! Sunt fericită.
El:
- Bine, atunci lasă-mă să termin şi mai vorbim pe urmă, da? Ana, da? E bine aşa? Ana!
Ea:
- Să nu mă duci ACOLO! Să nu mă duci, n-aş mai putea, NU…!
El:
- Hai, linişteşte-te, nu mai trebuie să mergi.
Ea
(cu neîncredere de animal hăituit):
- Nu?
El:
- Gata, hai, stai puţin lângă mine, nu te mai gândi la asta.
Ea
( cu privirea în palme şi icnind scurt, nici plâns, nici sufocare, frică sălbatică):
- Doctorii, şi…., ahh, nu mai pot suporta!
El:
- Te rog, nu te mai gândi, nu ai nici un motiv. Vrei mai bine să mergem acasă? Uite, ne oprim în colţul parcului şi bem o ciocolată caldă. După-amiază mergem la cumpărături şi la sfârşitul săptămânii, chiar la sfârşitul ăsta de săptămână mergem la munte. Unde vrei tu, hai, fii cuminte, nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei.
Ea
(pare mai liniştită, priveşte oarecum încălzită de gând o frunză arămie):
- Nu ştiu cum poţi să trăieşti cu mine, ai atâta răbdare, îmi îndeplineşti toate dorinţele, eşti atât de bun, şi eu…
El:
- Hai, hai să mergem.
Alexandru îşi strânge hârtiile şi le îngesuie în servietă.
Lăsând părul pradă vântului pentru o clipă, Ana se ridică, trage în faţă scaunul cu rotile ascuns după bancă şi cu o mişcare de mult cunoscută îl ridică şi îl aşează în acesta.
Ea
(împingând scaunul cu rotile şi cântând ca un copil sub razele inutile şi liniştite ale sfârşitului de octombrie):
- Mergem la munte, mergem la munte!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu