Iată o reţetă pe care nu o veţi întâlni în nicio carte de bucate cumsecade. Nu se face! Servindu-se direct din sfânta cratiţă, evadează din saloanele artei culinare şi ca oaia neagră a familiei, se pripăşeşte prin câte o bucătărie de munte, cu crătiţi înnegrite de vreme şi miros de mere şi gutui. Aici m-am întâlnit şi eu cu ea prima oară, pe vremea în care îmi ştergeam nasul cu mâneca de la “pullover” şi primeam observaţii legate de comportamentul de boanghen.
Aşadar, se ia o cratiţă de tipul acelora în care bunicile noastre făceau clătite. Bănuiesc că la origini, se apuca un tuci dar, ca să poată ajunge în spaţiul cu oarecare conexiune la internet, am coborât, totuşi, reteta, din mutătorile din munţii Muşcelului.
În cratiţa despre care am vorbit, se aşterne brânză de burduf (de burduf, nu de plastic), sfărâmată, ceva telemea învechită rasă şi bucăţi de unt, până când nu se mai zăreşte sub nicio formă fundul trist al tingirii.
Peste alba asimetrie, se pune plapumă de mămăligă caldă, nu foarte vârtoasă dar nici din cea “a la modern femme”.
Dimpreună se aşează pe un ochi de argaz, la foc liniştit, până când începe să pufăie şi să bolborosească ameninţător şi ameţitor.
După cum spuneam, se serveşte “direttamente da cratiţa”, cu dispunerea comesenilor de jur împrejur. Total neelegantă, lipsită de orice normă de igienă şi bun-simţ, această găteală o să vă lase o amintire barbară şi implicit, de neuitat.
P.S. Nişte oameni mai cu dare de mână, pot pune pe deasupra şi felii de cârnat de casă afumat, perpelit un pic separat.
Să vă fie de bine!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu