Florecita con cojones

Niciodata nu m-am gandit ca ar putea fi necesar sa scriu in paginile acestui “jurnal” tematic un post despre carti si scrisori.

Oricat de stranie vi s-ar parea nedumerirea mea, avand in vedere absurditatile pe care le-am tratat in trecut, ea este pe deplin justificata. Cum as putea sa abordez cu aerul meu didactic binecunoscut, caracterul esential al lecturii si scrisului in cazul unui gentleman? Este ca si cum as explica mainii mele stangi, intregul capitol de mecanica din manualul de fizica elementara, cu intentia de a o face sa functioneze corespunzator.

Ei bine, iata ca a devenit necesar din pricina unei constatari recente – nu va mirati, stiti doar ca traiesc pe (ceal)alta planeta – si anume, existenta unei substantiale clase de indivizi cu pretentii de gents si lecturi executate exclusiv pe hartie de impachetat.

Eleganti, sa zicem, mai degraba “in moda”, bine mirositori, toastand “Prosecco” si fumand exclusiv Cohiba, cu destul de bine puse la punct maniere si banuiesc, tunsori pubiene, acesti veritabili dandys, in zona peiorativa a termenului, par sa ocupe locul in societate destinat gentleman-ilor.

Diferenta specifica aproximativului gen proxim indicat mai sus o face veritabila hartie turnesol a legitimitatii unui anumit statut social si anume, cuvantul scris.Cei evocati mai sus tind sa-l ocoleasca si asta se vede.

Considerand ca e suficienta lectura ziarului de sport, cea ocazionala a unei reviste pentru barbati ori a cartilor de dezvoltare personala, trec cu mare usurinta la spectaculoasele semne exterioare ale statutului despre care tot facem vorbire pe-aici.

Daca in privinta cititului mai stam cum mai stam, in cea a scrisului – rezultat direct al celei dintai – lucrurile stau cu perfuzii la ambele maini. Un astfel de personaj aromat nu scrie decat mail-uri. Mai mult: numai mail-uri informative. Facand un exercitiu de imaginatie: daca am fi trait in anii ‘80 si ne-am fi bucurat de beneficiile email-ului, am fi primit de la un astfel de personaj un mesaj de tipul: “Au bagat iahnie de fasole la cantina. Ne vedem la pranz, fug la coada la tacamuri. Sal”

Lipsa lecturii si absenta totala a oricarei forme de scris: adnotare, scrisoare, jurnal, eseu, panseu, epigrama, poezie, ma rog .. ati inteles, este motivata de argumentul caracterului “gay” al unei astfel de apucaturi.

Daca in cazul tembelului frustrat si purtator de trening motivatia este de inteles, in cazul celor din urma este pur si simplu o arma care le explodeaza in fata.

Conjunctia dintre atitudinea macho si agrementele specifice gentlemanului ii transforma ca prin farmec in floricele frumos mirositoare si colorate al caror scop este atragerea albinelor polenizatoare. Mai pe inteles, se dovedeste ca singurul lucru pe care-l urmaresc este acela de a fi atractivi pentru femela vanator. Aceasta, il va alege pe cel care va realiza cel mai bine mix-ul, il va trage dupa ea si se va imperechea cu el. Scopul a fost atins!

Preocupat de cunoastere, aceasta insemnand fara urma de indoiala lectura serioasa, fixarea ei dar si schimbul de opinii in riguroasa forma scrisa, gentleman-ul, inconjurat de agrementele lui, are ca tinta implinirea caracterului domniei sale. Departe sau foarte departe de orice forma de asceza in tinerete, acesta stie de la bun inceput, rod al formarii sale ca. intr-o dupa-amiaza de duminica de exemplu, nimic nu e mai placut ca lectura sau scrisul premergatoare libatiilor si intalnirilor intime de la adapostul noptii.

Nu incerc sa fac apologie ieftina lecturii si nici scrisului. Nu va indemn sa scrieti jurnale, dar promit ca intr-o zi sa va spun cate ceva despre aceasta specie. Nu resping stramband din nas pe cei care nu au aceste deprinderi. Totusi, cu permisiunea dumneavoastra am sa va reamintesc ca cel bogat si fara lectura s-a numit dintotdeauna parvenit, cel cu maniere si fara lectura, fifizon iar cel cu maniere si cultura de salon, gigolo.

Cu stima, onorabililor!

Trains Spotting-ul si rudele lui

De mai multa vreme, vreau sa scriu, spre totala nedumerire a celui care citeste, macar cateva cuvinte despre un hobby, tipic mic-burghez, pe care l-am gasit si il gasesc fermecator: Trains Spotting-ul.

Avand o oarecare istorie si fiind raspandita aproape exclusiv in spatiul anglo-saxon, ocupatia de fata exclude genetic orice apropiere a spitei latine. Aproape orice membru al acestei comunitati certarete si lenese il percepe ca neinteligibil, se scarpina in cap inclusiv cu piciorul cand aude de el si de cele mai multe ii respinge existenta cu atitudinea ardeleanului care vazand girafa a exclamat “Asa ceva nu exista!”.

Adeptii initiali ai acestui hobby erau inarmati cu un carnet si un creion. Tinta acestei ocupatii era localizarea in traficul feroviar a anumitor locomotive, tipuri de vagoane sau garnituri de tren a caror prezenta intr-un anumit punct era notata dimpreuna cu modelul, directia deplasarii si tipul de echipament.

Ruda mai bogata a acestui hobby, fotografiatul trenurilor, are la baza aceeasi preocupare pentru modele si ani, este in anumite momente mai “palpitanta” intru-cat pentru o poza buna se cere si un anumit peisaj, iar cand devine serioasa, implica si anumite costuri legate de deplasare pentru a putea fotografia garnituri speciale, care circula numai in anumite ocazii.

Ca sa adoptati o privire si mai pierduta, va anunt ca in epoca moderna, acesti: railway buff-eri, foamers, grizzers, Zeds sau cum vreti sa-i denumiti pe minunatii slujitori ai ferroequinology-ei ( exista, exista!), sunt dotati cu pagere, telefoane mobile, site-uri cu tabele, toate menite sa transmita sau sa fixeze aparitia unui anumi tren, intr-un anumit loc, la un moment dat. Indiscutabil acesti oameni stiu extrem de multe despre istoria cailor ferate, fabricanti, locomotive si vagoane.

Alte rude: colectionarea biletelor de tren, a orarelor si tabelelor de plecari-sosiri, inclusiv cele publice, a diverselor obiecte care tin de activitatea feroviara, explorarea liniilor abandonate etc.

Acum, in cazul in care v-am convins (si stiu ca am facut-o) sa adoptati acest hobby, stil de viata, va anunt ca in cazul in care va faceti griji excesive cu privire la batranete, cand n-o sa mai puteti alerga dupa trenuri, exista o categorie de railfans care studiaza istoria infrastructurii, legislatiile, operatiunile financiare si vechile planurile de dezvoltare a retelelor de cai ferate, inclusiv cele care nu au mai ajuns la un rezultat.

Dupa cum vedeti, nu-i lucru de şagă si daca stati bine de tot si va ganditi, realizati ca, in mijlocul preocuparilor legate de crize economice, sfarsituri ale lumii si panici cotidiene nejustificate, ideea ca exista “absurda” posibilitate sa va luati un carnetel, un aparat foto si sa umblati pe coclauri dupa batranii balauri de fier, va da o imagine mai frumoasa si mai apropiata de realitate a vietilor noastre.

P.S:Daca sunteti din Bucuresti si deja v-ati repezit sa impachetati ca sa fugiti sa fotografiati un tren, va sugerez sa o luati usor: exista si fani ai metroului care se ocupa cu acelasi lucru. :-)

Sa batem campii cu umbrela!

Continuam mica serie a lucrurilor fara de care un gentleman nu este de conceput adaugand din condei un accesoriu, in mod normal specific acestei perioade si anume umbrela.

Of, Doamne, ce se poate spune despre o umbrela? Daca a scrie despre o umbrela nu se cheama sa bati campii, atunci… Daca cineva v-ar pune sa scrieti despre O UMBRELA ce ati face? Stiu cateva persoane care mi-ar spune pe un ton extrem de matur si in acelasi timp extrem de ironic, ca am prea mult timp liber daca sunt dispus sa abordez un asemenea subiect.

Ce dovada suprema ca intr-adevar sunt un belfer levantin, daca nu abordarea acestui subiect. Cum pot demonstra mai convingator ca sunt in afara oricarei preocupari serioase daca nu asa.

Iubitilor: U m b r e l a.

Cu voia dumneavoastra nu am sa intru in istoria amanuntita a acestui accesoriu. Am sa va spun doar ca apare in multe basoreliefuri din Persia si Egiptul antic, o reintalnim in Grecia si Roma antica dar si in China. Destinata la inceput doar monarhului, devine in timp un apanaj al clasei conducatoare sau insemn de mare rang bisericesc cu o simbolistica bogata in cadrul cultului catolic dar si al celui orodox rasaritean intr-o serie de ritualuri. (vezi “umbraculum”, vezi “Tabot”).

Uzul ei se generalizeaza in Europa de vest, venind din China spre Anglia si Franta undeva prin secolele XVII-VIII, cu acelasi dublu rol, de protectie impotriva soarelui dar si a ploii.

Admirabila civilizatie vest europeana o transforma intr-un accesoriu de lux, ridicand-o din uzual in decorativ dupa ce, infruntand ridicolul, Jonas Hanway o poarta timp de aproape 30 de ani intre 1745 si 1770. Bineinteles, problema artistica se rezolva in 1920 cand un german Hans Haupt inventeaza umbrela telescopica de buzunar.

De mentionat pentru cultura generala, umbrela a carei denumire vine de la latinescul “umbra”, alintat in sensul de “mica umbra”, a fost initial un accesoriu specific feminin, avand rolul de protectie solara. Tot demn de mentionat, ajunsa in mana barbatilor dobandeste in timp si rolul de arma, vezi incidentul Georgi Markov din 1978 sau celebra umbrela antiglont, “Para Pactum” protejata cu kevlar a curajosului presedinte Sarkozy.

Asadar, intr-un fel sau altul, pana la revolutia egalitarista (la care sincer nu am fost de fata), umbrela a fost un apanaj daca nu al clasei conducatoare, macar al celei preocupate de frumos in detrimentul utilului.

Facuta pentru a proteja gentleman-ul de pe strazile Londrei sau din orice alta parte nobila a lumii, umbrela trebuie sa aiba, in cazul domnilor o serie de caracteristici rigide.

Mai intai este vorba despre culoare: domnilor, neagra! Nu va jucati cu gri-uri cu bleu-marin-uri cu transparente sau chiar modele sobre. Unele lucruri, contra valului modei trebuie sa ramana clar negre si absolut nedecorate. Credeti-ma pe cuvant nu puteti sa va pretindeti gentleman si sa umblati pe bulevard prin ploaie, ca o floricica cu o umbreluta sexy colorata.

In al doilea rand: fara umbrele telescopice! Va cred cand imi spuneti ca sunt mai comode si incap in sacosa.(Dumnezeule, sacosa v-ar mai lipsi!) dar daca apareti pe strada mea in trench coat si cu “pastonelul” de politist in mana, arunc cu un ghiveci dupa dumneavoastra. Trebuie sa existe totusi o diferenta, si in acest caz, intre un gentleman si un contabil la fabrica de sucuri.

Nu in ultimul rand, sau ma rog, chiar in ultimul rand (am si eu dreptul sa ma duc sa mananc ceva), va rog, un pic de grija la maner. Nu spun fildes, nu spun os dar macar lemn. Plasticul a fost inventat pentru clasa muncitoare si tin sa va mai informez inca o data la final: clasa muncitoare nu ajunge in Paradis!

Am onoarea!

Bulevard

Am sa incerc in zilele care urmeaza sa fac un necesar (ce apucatura tipic mic-burgheza) al lucrurilor pe care un gentleman respectabil ar trebui sa le posede nu atat in garderoba, fara sa o excludem total, dar in general in viata sa. O sa spuneti ca am devenit consumerist. Nu va repeziti, o parte din lucruri nu se pot cumpara. (E adevarat o alta parte se pot doar mosteni.)

Nu am sa le asez intr-o ordine logica fiindca… pana la urma e blog-ul meu si fac ce vreau. In schimb am sa fac teoria chibritului asupra fiecaruia, ca sa plezneasca de ciuda corporatistii, cei cu “expertiza”, managerii si toti cei care nu au timp pentru batutul apei in piua. Dragii mei, eu am tot timpul din lume, apa curata si o piua in care neamul meu bate de cateva secole fiindca asa sunt lucrurile dintotdeauna: unii trebuie sa munceasca in timp ce altii, cand vine vorba de munca, exclama din adancul fiintei: Travailler? Mon cher, c’est horrible!

Asadar, lucrul asupra caruia ma voi opri intaia data este bulevardul.

Ab initio tre’ sa spun ca nu e un lucru ci o fiinta, fiindca se poate gasi in doua stari: traieste sau e mort. De-un exemplu: “Soseaua” din Bucuresti era cu, sa zicem 70 de ani in urma vie, plina de viata, fermecatoare, exuberanta. De-un alt exemplu: Bulevardul Aviatorilor de acum, sa zicem 3 zile, e o mortaciune, sau ca sa fim corecti: un mort frumos. Ma rog, chestiunea nu prezinta importanta in speta, era zisa numai ca sa pricepem de ce va sa zica bulevardul e ceva vietuitoriu.

Prin urmare, orice gentleman care se respecta trebuie sa aiba propriul bulevard. O sa spuneti ca ati vazut si gentlemani fara bulevard cum ar fi de pilda pe cei de la tara. Ei bine aceia nu sunt gentlemani, aceia sunt gentlemani retrasi, care pastreaza aceleasi bune practici dar nu mai sunt de folos decat pentru a povesti sau a educa. Ca sa pricepeti mai bine: nu e totuna un ofiter activ cu un ofiter in rezerva, desi cei din urma sunt la fel de combativi, ordonati si onorabili, nu se poate pune decat in cazuri extrem de rare semnul de egalitate intre unii si ceilalti.

Bulevardul e bun pentru un gentleman, spre deosebire de (unele) femei, atat viu cat si mort. In momentele de vioiciune, aduce in nobilul suflet zambetul, ocazia de a saluta si a fi salutat, de a gratula si retiproca, de a-si etala cu lejeritate tinuta si de a schimba priviri discrete cu doamne maritate sau a risipi generos zambete adolescentelor. De aici, gentleman-ul podidit de Dumnezeu cu inspiratie isi ia portretele, aici observa defectele si calitatile concitadinilor, surprinde franturi de conversatii. In acest peisaj viu si familiar, este subiect de barfa si scandal, schimba opinii, se mira de stirile din presa alaturi de ceilalti nobili cetateni ai urbei si nu in cele din urma, aici isi face dezmortirea de dimineata, observa starea frunzelor de la mugure pana la covor ori se ascunde intr-un nor de fum parfumat sub umbrela.

In stare comatoasa, bulevardul se serveste fie in plimbare cu mainile la spate fie de pe banca, unde gentlemanul se pregateste din vreme si judicios pentru statutul de pensionar, savureaza cateva pagini dintr-o carte ori urmareste in dulce visare jocul pasarilor.

Cand e mort de-a binelea, locul e absorbit cu totul de fiinta acestuia. Aici, departe de zidurile casei poate medita masurandu-l cu mainile in buzunare si poate atinge acea stare unica numita amoc, care necunoscatorului ii pare nedigerabila ca un tutun englezesc dar care de fapt e o Nirvana a gentlemanului autentic.

Iata cum, batand un pic de coniac vechi in piua am ajuns la capatul prea scurtei povesti a primei achizitii fara de care viata unui gentleman e greu de conceput. Prin urmare, daca va aflati printre cei ce aspira la acest statut, musai sa aveti un bulevard al domniei voastre.

E sambata spre seara si toamna, permiteti-mi sa ma duc pe propriul meu bulevard sa gust apusul si o Flor de Selva.

Gândeste-mă! Studiu in â # minor - foto by me

Azi noapte am auzit un dangăt de clopot. Nu foarte departe. A bătut de 11 ori. Nu dormeam. M-am gândit la lume, pe urmă la Dumnezeu, pe urmă la tine. Da, da, chiar la tine, nu te mai uita asa! Traiesti aproape permanent cu impresia ca numai tu te gândesti la toti si ca ei isi văd de vietile lor. Nu-i asa, CHIAR ma gândesc la tine.

Stii ce zic? Hai sa nu ne mai gândim deloc! Oricum te gândesti prea mult si prea des la mine. Hai sa ignorăm totul! Tot ce a fost! Pe toti din viata noastra si problemele lor mici. Hai sa rămânem numai noi doi!

Crezi ca te-ai plictisi? De când nu ti-a mai spus nimeni povesti? Să fie un pic prea răcoare afară si să se fi innoptat, să fie liniste in cameră, televizorul stins, un pic de lumină.

Să stai în fotoliu, în pătură. Să miroasă frumos si cald si să taci. Să tac si eu, mult, până când timpul îsi pierde măsura si de atâta tăcere umple camera până in cel mai mic colt. În vidul creat, să încep atunci să-ti povestesc.

A fost odată un râu. Aluneca peste pietrele pădurii, peste frunzele uscate si peste nisipuri. Râul dealtfel înca există, e acolo, nu foarte departe, peste păduri. S-a lăsat şi peste el noaptea dar nevăzut de nimeni, curge. Îl gândim şi curge, ne gândeşte si-i spunem povestea.

Foarte sus, pe vârful brazilor mai înalti se mai zăreste ultima geană de lumină. Cu o smucitură grea, stiută doar de fiarele pădurii, râul îsi întoarce atunci spinarea spre întuneric si îsi reia coborârea în transparente mai întunecate. Sub Stânca hornului dispare în adâncimea pământului. De-aici de-abia începe povestea.

Iar tac, lung, aşteptând rugăciunea poveştii să se săvârsească căci cum altfel să cobori în adâncurile pământului, de nimeni ştiute, de nimeni cu ochi văzute? Despre ce huiet şi horbot se petrece acolo, numai eu iţi pot spune căci pe oricine ai întreba nu va ştii să-ţi zică sau te va minţii. Taina de sub Stânca Hornului numai eu din gândul râului ce mă gândeşte o stiu.

Si-acolo, pe fotoliu, sub parfumuri grele, ţi-aş spune-o daca s-ar împlinii rugăciunea Gânditului.

Azi noapte am auzit un dangăt de clopot. Nu foarte departe. A bătut de 11 ori. Nu dormeam. M-am gandit la lume, pe urmă la Dumnezeu, pe urmă la tine. Da, da, chiar la tine..

Tavitian Harry - Eliade - Barbutz, lovitura cu capul...

Dintre muscatele rosii de pe pridvorul inalt, tipic muscelean, ma priveau zgaiti doi ochi caprii. Posesoarea inconstientelor minuni, cu par negru si ciufulit, facea eforturi vizibile sa stea pe varfuri, curioasa de cauza latraturilor din curte, si mai curioasa de aparitia mea necunoscuta gospodariei. Usor blocat in fata alaiului sonor si vizual, ma gandeam daca e nevoie sa strig sau e suficienta harmalaia soneriei cu coada care ranjea la mine din gaura custii.

- Acuma, acuma, numai un moment! Taci Goanga, ca mi-ai mancat zilele!

Goanga asadar. Potrivit nume.

- Nu va grabiti, stati linistita!

- Taci naibii odata, Goanga! Acuma vin!

In capatul pridvorului, imbujorata si grabita, versiunea la scara 1/1 a vietatii dintre muscate imi arunca un zambet ca o dimineata de aprilie. O vazui cum zboara pe treptele pridvorului si iesind in curtea plina de flori, se grabeste spre mine inca in conflict cu o suvita de par. Fandare laterala, aide-mémoire al faptului ca timpul nu a surghiunit copilul din suflet si trup si Goanga se piteste in fundul custii.

Imi intinde mana tinereste, ii sarut mana elegant moment in care nu mai stie ce sa faca cu ea, dubitand intre a o duce in casa mare pe bufet sau a se uita la ea ca la Sfanta Evanghelie. Intr-un final, ii gaseste din nou refugiul in suvitele intunecate, oferindu-mi privelistea ametitoare a bratului gol si rastignit de juna bruna.

Cred ca avea in jur de 30 de ani. Mai avea si o sora. Credeam ca si un copil despre care mie nu-mi spusese nimeni nimic. Am aflat repede si fara sa cer explicatii, in bunul spirit negustoresc local, ca asta nu avea, era al surorii pe care o cunoscusem in Campulung si care il lasa la ea fiindca si sotul ei, al surorii, adica cumnatul ei… Urmaream usor ingrijorat buzele si ma gandeam daca mai pot avea rabdare cu o femeie care vorbeste atat de mult. Framantam intre degete palaria luata cu o zi in urma, special pentru aceasta ocazie de la Stanculescu (Mageanu e doar un speculant) si comparam cascada de energie din fata mea cu figura aspra si tacuta a fostei neveste. Brusc, sufletul se inviora si cuprinse cu privirea si auzul tot tumultul colorat si galagios al filarmonicii din fata mea.

- O cafea?

- Daca nu deranjez.

- Doamne sfinte, cum sa deranjati, doar va asteptam, uite am pus colea la umbra pe masuta de musafiri. Am pregatit si o dulceata.

- Nu trebuia sa va deranjati!

- Dar nu e deranj, haideti, haideti, stati aici, aici ca e mai bine, vedeti si gradina.

- Frumoasa gospodarie! ma trezii si eu intr-un tarziu.

- Daaa, sa vedeti si in spate. O am de la mama saraca, ca sora-mea a ramas in casa batraneasca. Si cu tot cu alea 6 pogoane din Mlaci. Haideti, stati un pic aicea sa aduc cafeaua.

Ma uitam peste gradina, unde incepea padurea si mi-o imaginam iarna, plina de zapada. Frumos loc. Si pana in buza ei erau prune cam de 10 vedre de tuica plus merii si cele doua vaci care pasteau linistite la umbra.

- Cu zahar?

- Pardon?

- Cafeluta, cu zahar?

- Da, imi place foarte dulce.

- Si mie, surase imbujorata gazda, dar nu face bine.

- E un punct de vedere.

- Ei, stiti cum e lumea.

Tacea usor stanjenita in fata cestii de cafea de care nu se atinsese si ma cerceta pe furis asteptand sa vorbesc.

- Dumneavoastra nu serviti, o intrebai?

- Aaa, nu prea obisnuiesc, cafea, ma agita si vedeti ca si asa…si rasul ei imi invada sangele.

- Foarte bine, si atunci la ce v-as putea invita in oras, imi facui eu curaj, constient ca asta era scopul pentru care venisem pana la urma.

- Stiu eu? Imi raspunse mai mult cocheta decat sfioasa.

- La cinema? Sau poate la varieteu, vine Tanase sambata asta la gradina de vara.

- Stiu eu…?

- Atunci la varieteu ramane.

- Vai de mine, si cu ce sa ma imbrac, m-ati luat asa pe nepregatite.

- E vara, toata lumea poarta légère.

- Lejer, lejer da…

- Stimata doamna..

- Domnisoara.

- Pardon. Mi-ati face mare onoare si deosebita placere sa fiti compania mea..si ma ridicai in picioare necalculand corect dimensiunea segmentului dintre capul meu si creanga nucului ce-mi tinea umbra.

- Bai, bai Costine, ti-e bine, ma?

- Va lovirati rau la cap, domnu’. Raposatu a pus grinda asta la poarta ca il apucase la batranete sa-si faca poarta ca in Maramures, ca ce muscelenii e mai prosti…?

M-am apucat buimac sa scriu, masa disparuse, cafeaua cu dulceata la fel, in loc de pantaloni cumsecade atarnau pe mine o pereche de blugi iar palaria…ce sa mai spun. Doar Mageanu a ramas. Si tot speculant.

De vanzare casa, situata in Bughea de Jos – Hulubesti – 2km de Campulung Muscel

Casa are 4 camere, bucatarie, prispa. Este construita din caramida si acoperita cu tigla.

Terenul are 1200 mp cu un front stradal de 24 de m. Gospodaria mai cuprinde un corp de casa cu 2 camere si prispa. Beci curat, uscat, anexe. Utilitati: curent, cablu, apa. Acces auto fara probleme.

Pret 19.900 Euro, usor negociabil.

P.S. Lamurire titlu: vazui pe feisbuk poze frumoase cu Aida si tatal ei, care e un mare admirator de Eliade. Pastrand proportiile si eu. Dor fiindu-mi de ..Eliade si amintindu-mi de nuvelele care mi-au imbatat adolescenta am adus un mic omagiu. (In felul meu de mic-burghez materialist)

Vara indiana

Ca mic-burghez ce ma aflu, incerc un sentiment de inceput de lume in vara asta indiana. Paradoxal, primavara, vreme a inceputurilor pentru cel legat de glie, nu reprezinta pentru relaxatul si lipsitul de ambitii orasean mediu un punct de plecare. Toamna da.

Prin urmare, vremea vacantei oficiale in care te simti obligat sa “petreci concediul”, a ramas undeva intr-un folder cu cateva poze, lasand loc gastii vesele de week-end-uri, eventual usor prelungite, fugite pe sub codrii cu machiaj de roscata cu ochi caprui.

Promisiunea asta, tainic asezata in suflet, se suprapune vremii de abundenta targuiala prin piata, mirosului de otet cu boabe de piper si foi de dafin care se strecoara din bucatarie, gogosarilor ramasi pe peronul frigiderului fiindca n-au mai avut loc in lungul tren al muraturilor si zacustilor.

Si peste toate, la plimbarea de seara, parfumul de normalitate si permanenta al vinetelor si ardeilor copti pe care ultimele feminas, vestale templului gospodariei bine asezate, il risipesc glorios peste oras.

Te bucuri ca si mine tinere targovet, pe furis, neindraznind sa spui cat inseamna pentru tine parfumul asta, fiintei care atarna, machiata si cu cercel in sfarcul stang, de bratul tau.

Cat inca sunt teleleu, cat inca sunt hahalera, pot marturisii credinta mea si saruta cu evlavie mana ce inca stie sa framante un cozonac cumsecade.